Culoarea ochilor senini

Culoarea ochilor senini

este un roman în patru părți care urmărește destinele a trei personaje centrale – Rita, Anton și Diana – ale căror vieți se intersectează într-o poveste despre iubire, alegeri și maturizare. Între trecut și prezent, între rătăcire și regăsire, personajele descoperă că adevăratul sens al vieții se construiește prin relațiile cu ceilalți și prin puterea de a merge mai departe. Romanul explorează teme precum familia, credința, fragilitatea sufletului omenesc și căutarea luminii interioare.Două destine  se întâlnesc într-un punct care sfidează congruența. Al treilea destin este catalizator/ declanșator.

Cu bucurie, vă prezint astăzi ”Cuvântul autorului” din următorul meu roman- Culoarea ochilor senini.

Prima dată am intrat în mahalaua din Jaipur într-o dimineață foarte devreme, când orașul încă nu se trezise.

Casele bogaților erau albe și liniștite. Aveau etaj, balcon și porți metalice. Dincolo de ele se afla un pod.

Podul era hotarul.

După începea o altă lume.

Primele case erau din cărămidă, mici cât niște cutii de chibrituri. O ușă, un geam și un acoperiș din tablă sau din plăci de azbest ținute pe loc cu pietre.

Drumul cobora  spre albia unui râu, unde începeau casele de lemn. Patru pereți din placaj, cu ferestre tăiate cu ferăstrăul.

Mai sus, în pantă, casele dispăreau.

Rămâneau doar corturile.

Dincolo de ele începea jungla.

Uneori, din junglă coborau tigri.

În mahalale nimeni nu vorbește despre asta ca despre o tragedie. Tigrii sunt doar un alt mod în care viața poate dispărea.

Eu venisem acolo pentru un proiect umanitar. Încercam să convingem părinții să-și trimită copiii la școală, nu la muncă. În fiecare dimineață mergeam din ușă în ușă.

Într-una dintre acele zile am auzit povestea unei crime.

Nu tigrii erau vinovați.

Un băiat și două adolescente dăduseră foc unei cutii de lemn în care locuia o femeie de patruzeci și cinci de ani.

Una dintre fete era chiar fiica ei.

Se spunea că femeia o obliga să muncească și o bătea zilnic cu un băț.

Băiatul locuia și el în mahala. Nimeni nu știa exact al cui era. În India, oamenii sunt obișnuiți să-și piardă copiii. La fel de obișnuiți sunt și să creadă că au dreptul deplin asupra vieții lor.

A doua fată provenea însă dintr-o familie bogată.

Tatăl ei era proprietarul unui motel și al unui spital aflat la marginea drumului care cobora de pe pod până în mahala.

Spitalul era de psihiatrie.

Acolo erau duși oamenii care „deranjau” populația respectabilă.

Uneori pentru fapte.

Alteori doar pentru vorbe.

Poliția era de partea celor care plăteau.

În mahalale, oamenii care incomodează ajung repede „neîncadrați” în societate. Un cuvânt simplu, dar care le ia dreptul de a rămâne liberi. Mulți dintre ei sfârșesc în gropi comune, fără nume.

Cei trei suspecți erau prieteni. Împreună puseseră la cale incendiul. Poliția a investigat în grabă. A ascultat câteva mărturii, apoi a închis cazul. Martorii spuneau că femeia era alcoolică și că își aprinsese singură focul. Verdictul a venit repede: accident.

Câțiva ani mai târziu, motelul pomenit mai devreme a ars într-o noapte. Și de data aceasta s-a spus că a fost un accident.

În ruine s-au găsit zeci de trupuri arse și dezmembrate. Investigațiile nu au mers mai departe.

Mai târziu am aflat că oamenii din mahala trăiseră ani întregi sub teroare. Trei mascați răpeau fete tinere. Dispariții, violuri, crime –  toate au fost raportate, dar nimeni nu a fost identificat.

Când motelul a ars, în pivniță au fost descoperite bucăți carbonizate din corpurile a zeci de adolescente.

În același an a fost demolat și spitalul de psihiatrie.

Proprietarul și familia lui au dispărut fără urmă.

Povestea mi-a fost spusă de un preot indian. Vorbea o engleză simplă, dar suficientă pentru a transmite emoția și groaza întâmplării. Iar eu eram acolo, printre oameni, într-un loc în care realitatea se simțea mai puternic decât oriunde altundeva.

Viața în mahala era mereu tensionată.

Din spatele ușilor izbucneau certuri. Cel mai des seara, când oamenii se întorceau de la șantierul din apropiere. Acolo lucrau aproape toți: bărbați, femei, copii.

Se întorceau obosiți, cu puțini bani în buzunar.

Certurile porneau de la bani, de la băutură, de la mâncare. Copiii rămâneau la mijloc, victime ale lumii în care se născuseră.

Într-o seară, întors în camera în care locuiam, m-am așezat la calculatorul împrumutat de la școala unde lucram. Trei nopți la rând am scris povestea care îmi apăsa sufletul.

Nu m-am ferit de cuvinte. Am scris exact ceea ce simțeam.

A ieșit o nuvelă de groază- la propriu. O înlănțuire de violență, incendii, crime și întâmplări care păreau desprinse dintr-un coșmar.

Când am terminat, m-am speriat de ceea ce citisem.

Textul era puternic. Aproape prea puternic. Dar personajul principal era răul. Și nu știam dacă pot numi o astfel de poveste „bună”.

Am abandonat-o.

Anii au trecut.

Într-o zi de noiembrie, când primii fulgi cădeau peste cartierul meu și transformau strada într-o poveste de iarnă, mi-am amintit de ea.

Nu o căutam. Nici măcar nu știam dacă mai există.

Și totuși, a apărut.

Am văzut fișierul pe ecran. Nu l-am deschis. Îmi aminteam prea bine ce scrisesem.

Apariția lui m-a pus pe gânduri.

De ce acum?

De ce nu uitasem?

De ce scrisesem acea poveste?

Întrebările au venit unele după altele. Răspunsurile nu.

A doua zi am încercat să uit din nou.

Dar gândul nu dispăruse.

În povestea aceea era multă întunecare. Dar, privind mai atent, am descoperit un singur punct alb.

Mesajul de la final.

De acolo a început totul din nou.

Prima idee a fost să șterg nuvela. Dar ștergerea din calculator nu ar fi șters-o din minte.

Cuvintele fuseseră scrise de mine, dar inspirația părea să vină din altă parte.

La vremea aceea dădusem vina pe „demonii” mei.

Acum m-am întrebat din nou de unde venise.

Am mers la duhovnic.

I-am spus că vreau să scriu despre acea poveste. Nu despre groază, ci despre sensul ei.

El mi-a răspuns simplu:

— Fă mesajul bine plăcut lui Dumnezeu și scapă de promovarea păcatului. La final, toate se așează.

Din acel moment întrebarea a devenit alta:

Cum transform povestea?

Cum ajungi de la violență la iubire?

Cum transformi întunericul în lumină?

Răspunsul a fost simplu: punând suflet.

Nu era o misiune ușoară. Din cele cincisprezece mii de cuvinte ale nuvelei, mai mult de jumătate erau întunecate.

Dar povestea trebuia spusă altfel.

În lumea în care trăim, cuvintele trebuie alese cu grijă. Nu vreau să ofensez pe nimeni. Din contră.

Mi-aș dori ca cititorii să simtă ceea ce am simțit eu în timp ce rescriam această poveste: că, dincolo de întuneric, lucrurile se îmbină.

Nu mai există moarte, ci transformare.

Nu mai este doar durere, ci căință.

Nu mai este fugă, ci salvare.

Aveam mesajul.

Îmi trebuia doar contextul.

India era departe. O amintire pe hartă.

În fața ferestrei mele era iarnă.

Și atunci m-am întrebat:

– Ce-ar fi dacă praful s-ar transforma în zăpadă?

De acolo a început această carte.

Dacă am reușit să o transform, veți ști la final…

În curând…

Mai multe despre publicațiile autorului aici.