Timpul s-a scurs,
Lumânarea s-a stins,
Din infinit nimic nu a mai rămas,
Poate doar amintirea mea….
Vă voi spune azi o poveste.
O poveste pe care o știți deja. O poveste pe care nu am pretenția sa o citească nimeni, însă nici nu îmi doresc să se piardă în obscuritate. Povestea mea, ca orice poveste, simte nevoia sa fie rostita. Și chiar dacă nu e pentru prima data, e pentru ca poveștile, precum istoria, greșelile sau dragostea rănita, simt nevoia sa fie repetate. Pentru ca viața însăși e un ciclu de întâmplări care se repeta mereu, într-o formă sau alta, începând dintr-un punct nedefinit și încheindu-se într-o multitudine de sinapse, mai mult sau mai putin plăcute, ca mai apoi fiecare din ele sa renască, transformându-se continuu în nenumărate, alte, și alte, povești.
M-am trezit astăzi în noapte târziu fără să știu dacă am adormit sau doar am visat, cu ochii deschiși, într-o mare colorată de neștiință, aiurind printre gânduri trăite sau retrăite în visare, contemplând la idealuri mărețe, precum păianjenul care își țese pânza, printr-o măiestrie fastuoasa, într-o fragilitate nedefinita. Așa mi-am amintit de oamenii care erau aici mereu să mă susțină, să se bucure de zâmbetul meu, sa caute o vorba buna sau doar sa o ofere, să plâng și sa rada printre cuvintele mele.
Am transformat durerea în visare și lacrima-n surâs; am remodelat tristețea, am redefinit iubirea și am colorat melancolia; din lacrimi am făcut curcubeu, din raze am făcut senin, mi-am dus dorul la plimbare, uitând de abis, detașându-mă de infinit și am zburat mereu, precum un zmeu călător, spre albastru. Așa am ajuns să uit de ciclurile și rutina vieții, așa am dorit să evadez dintr-o lume în care mă simțeam legat, așa am pus totul pe hârtie și, pe lângă cei dragi mie, oameni pe care nu am avut niciodată șansa să-i cunosc sau să mă cunoască, au fost lângă mine susținându-mă, iubindu-mă, ridicându-ma mai sus, acolo unde îmi doream sa ajung, în albastrul meu senin…
…Un an s-a dus sau poate și mai bine…
Dus e de mine izvorul vieții ce-am avut.
M-am stins încet, dorind să ard mai tare
și timp s-a scurs și cerul parca-a fost prea sus…
Scriu iar acum doar pentru mine.
Dorul s-a ‘ntors, tristețea și melancolia mă pândesc pe la colțuri. Nopți albe iar, zile tăcute; se-aprind în mine drumuri spre abis. În inimă îmi țipă trecutul, și viața nu mai e un Paradis.
Mă aflu departe, acolo unde mi-am dorit sa fiu. Am călătorit pe partea cealaltă de glob descoperind mereu oameni și locuri. Nu îmi amintesc când mi-am propus să fac asta, însă aș fi regretat cinci vieți dacă nu aș fi încercat. Acum sunt în India și următoarea jumătate de an nu se anunță ușoară. Și nu pentru că salariul e mic, problemele mari sau gunoaiele urât mirositoare cresc, precum munții, printre vacile care aleargă împreună cu maimuțele, în mijlocul străzilor unde copii zdrențuroși încearcă să își croiască un drum în viață. Nu! În India lumea e mai liberă și mai frumoasă ca ori unde în altă parte pe globul ăsta. Și nu văd țara asta prin ochiul turistului care stă la hotel. Precum Eliade în anii ’30, m-am așezat direct în mijlocul lor ca să mă caut și să mă redescopăr mereu într-o lume mirifica, pe care nu trebuie să o înțeleg, ci doar să o accept așa cum este.
Dar problema mea e în oamenii de acasă. Dacă am fost plecat, razele mele de senin s-au risipit în taină în ungherele prin care altă dată-mi căutam copilăria. Uitat-au de mine și oameni și locuri și parca eu, în loc să mă
regăsesc când mă caut, mă tulbur mereu și mă pierd ne încetat.
regăsesc când mă caut, mă tulbur mereu și mă pierd ne încetat.
Iar dintre toate azi, am uitat să zâmbesc alunecând în nesiguranță și, deși poate nu am nici un drept să o spun, mi-e atât de teama de singurătate. Dar asta e povestea care se repeta mereu, obsedant, atunci când viata nu ar trebui s-o ceara!
Și acum mi-e dor! Unde v-ați ascuns voi, cei care erați zilnic aici? Voi n-ați încetat să mai fiți, poate doar eu m-am oprit sa exist?
Oare să fi căzut chiar atât de mult în uitare?
Oare să fi căzut chiar atât de mult în uitare?
Și de ar fi să zâmbesc din nou, vă veți întoarce la mine să zâmbim împreună?
16 Comments
distanta face ca lucrurile sa fie ca si cum le-ai privi printr-o lupa…
citesc ca pe un roman ce scrii despre India si sunt de fiecare data fericita ca ti-ai implinit peste poate, gandul…
o sa zbori si mai sus, sa stii…
te imbratisez >:D<
Pandhora – incurajarea ta, pe cat e de simpla, pe atat de mirific suna pentru mine. Mai "sus" e visul, insa precum fericirea, inaltimea este relativa. Iti multumesc mult, ca esti Aici!
intotdeauna, fii sigur de asta! 🙂
Iti multumesc mereu, incaodata!
Eeeeeei, BUNA SEARA, VLAD!!?!
Informatia circula, sa stii, pe categorii de varsta…Doar ca noi nu ne prea'intersectam' pe-aici…
Am citit 'insomniile tale' Pai, cu nedormitu' asta, e un inceput….Ca'n toate…Glumesc!!…
Daca te uiti la kilometrajul personal, e destul;sa mai schimbi uleiul, se recomanda.Dar nu stiu daca indienii rafineaza uleiul ca pe la noi!??Tre sa pui ce ai, s-oi mai vedea tu, la toamna.Te pupam!
Grijile si problemele zilnice ne dau tot mai putin timp liber, dar asta nu inseamna ca uitam de cei dragi. Unele legaturi nu se rup cu una, cu doua … O stii prea bine si chiar daca nu se simte prezenta tuturor, unii sunt acolo, si in putinul timp liber se bucura de ceea ce le povestesti legat de peripetiile voastre. E ca o telenovela de bun gust, e acel de departe care este AICI. Nu lasa garda jos, nu esti singur si nu ai motive sa o faci. 🙂
Grijile si problemele zilnice ne dau tot mai putin timp liber, dar asta nu inseamna ca uitam de cei dragi. Unele legaturi nu se rup cu una, cu doua … O stii prea bine si chiar daca nu se simte prezenta tuturor, unii sunt acolo, si in putinul timp liber se bucura de ceea ce le povestesti legat de peripetiile voastre. E ca o telenovela de bun gust, e acel de departe care este AICI. Nu lasa garda jos, nu esti singur si nu ai motive sa o faci. 🙂
T.Tanta – la mine kilometrajul a inceput sa mearga inapoi. Schimb uleiul si merg mai departe, normal, tot inainte. Cat despre uleiul indian, mai bine sa ne lipsim pana dau de al nostru. Iar intersectarile apar si ele, mai spre toamna vizuale si pana atunci doar verbale. Sarutmana multumesc.
Danut – garda nu e jos, ci poate prea sus. Ma bucur sa te stiu aproape. Multumesc mult si pentru promtitudine. Iar acel departe care este aici se va transpune in cuvinte potrivite pana ajunge sa devina vizibil si mult mai aproape, asa spre toamna. Salutari cu bine!
Nu e nevoie sa ne intoarcem, am fost aici mereu, asteptand raze de senin de la calatorul din tine.
Nu, nu te-ai oprit sa existi, pur si simplu ti-e dor, doar dor, ai simptome clare.
Si "de-ar fi sa zambesc din nou…" o sa zambesti Tudor, fii fara grija, zambetul e acolo, si o sa infloresca la fel ca malinul,intr-o anumita zi-atunci cand trebuie-in liniste deplina. O sa infloreasca si o sa alunge noptile albe, zilele tacute, iar drumurile tale nu vor duce spre abis ci spre albastru. Nu pot promite solemn acest lucru, dar stiu puterea lui albastru de a atrage zmeul spre inalt.
Pana atunci…rabdare, rabdare cu tine.
Dintr-o primvara cu flori de cais,
Elena
Aici suntem, unde ne-ai lasat!
Te iubim, te asteptam cu drag, dar sa nu uitam ce cauti acolo!… Multa bafta si putere!
Elena – trebuie sa recunosc ca astea sunt cuvintele pe care le asteptam fara sa imi dau seama pentru a-mi ridica moralul. Nici nu e nevoie de promisiuni. Toate vor veni de la sine. Iti multumesc mult de tot! Sa iti fie mereu zambetul senin!
Oatea – multumesc frumos! Stiu ca sunteti langa mine! Sunt recunoscator!
Ma bucur ca aceste cuvinte sia-u atins scopul.
Si da, azi zambetul imi e senin.Multumesc si eu.
Elena
ELena – zambetul sa iti fie senin in fiecare zi, dar daca azi e ceva special, ma bucur alaturi de tine. Multumesc!
Cand un om se bucura alaturi de tine, pentru simplul motiv ca tu te bucuri, atunci simti cu adevarat razele seninului cum trec de nori.Multumesc.
Elena