Reflexii din metamorfoza gândirii

Reflexii din metamorfoza gândirii

… Acum chiar nu mă grăbeam nicăieri. Ziua de ieri îmi oferise o experiență inedita, redeschizând dorința de socializare. Într-un anume fel, viața mi se părea frumoasă. Ceva căpăta sens.

Oamenii buni sunt la îndemână, se lipesc de alți oameni buni, la momente potrivite. Aveam nevoie să țin ochii deschiși și să fiu conștient de beneficiile unor astfel de situații. Până de curând am ales conștient să mă ascund, să fiu invizibil pentru cei din jur. Trebuia să las lumea să mă observe. Să îmi fac simțită prezența. Să mă reintegrez.

Pot să mă definesc ca om, doar printre oameni. Nu îmi doream să mai fiu înstrăinat de propria mea existență. Aveam nevoie să fiu eu. Câți oameni sunt în țara asta pe care nimeni nu îi știe? Dacă nu strigi, nu te aude nimeni, dacă nu ai ochii minții deschiși, nu poți să vezi că exiști. Să mă ridic și să tip, să spun lumii că sunt și trăiesc! Dar în primul rând să mă ridic și să vorbesc cu mine.

Eram un om cu capul sub apă, trăind și respirând într-un acvariu. Pereții de sticlă mată, întunecați și groși, erau inventați pentru propria mea nebunie. Eu îi țineam activi, închiși, respirând printr-un tub, îndreptat în jos, spre întunericul pământului. Tubul ăla era legătura mea cu realitatea.

 Prin el vedeam, prin el trăiam.

A fost de ajuns să îndrept tubul spre cer ca să observ albastru. Așa te trezești. Când ridici capul spre lume. Doar că eu nu știam dacă pot să îmi sparg acvariul, evadând sau doar mă rotesc braunian, observând întâmplător ambele fețe ale vieții.

Procesul putea fi de durată și reversibil. Astăzi doar trăiam euforia oamenilor frumoși.

Se făcuse cinci spre seară și eu tot pe peronul gării priveam către viață. Trenuri treceau, oameni mergeau către treburile lor zilnice sau întâmplătoare. Copii frumoși, bătrâni înceți cu Soarta în spate, femei și bărbați deopotrivă, în sensul vieții. Unii grăbiți, nervoși, alții în pacea proprie. Și eu vedeam. Mi-am împărțit peștii prăjiți cu un moșuleț haios, cu dinții lipsă și cu barba lungă. Își căuta nepotul, zicea el, dar timpul lui stătea pe loc. De cincisprezece ani aceeași gară, alte trenuri, doar o singură poveste. Și nepotul nu mai venea. Și viața începea să se stingă. În ochi, bătrânul mai avea unica speranță. Poate într-o zi sau poate în viața asta. Dar tot zâmbea.

Îmi ascultam primul impuls, să merg cu trenul,

în dauna intuiției care îmi spunea să plec la noroc. Se spune că ”Primul gând e întotdeauna de la Dumnezeu”.

Simțeam așa o bucurie în mine, o stare inexplicabilă de bine. Era ca și cum plecam într-o excursie, un concediu râvnit și așteptat după o lungă perioadă de muncă asidua. Simțeam că merit, știam că merg spre succes. Călătoria asta era spre viitor! Poate luat per total, nu conta drumul, ci concluzia lui.

Fragmentul de mai sus face parte din noua mea carte ”Fericirea e în D/Noi”. Poate și datorită faptului că mereu m-au atras trenurile, gările, călătoriile și călătorii. Precum acestea, gândurile călătoresc în mintea omului, transformând stările dinspre depresie spre bucurie și vice-versa. La fel se întâmplă și cu personajul cărții, se metamorfozează prin gândurile lui, suferind și rătăcind, pentru că întotdeauna Scara spre Cerul Bucuriei este ”pavată” mereu cu trepte lipsă.

După o idee mai veche, a lui Sorin,  Reflexiile sunt teme reinventate de Carmen